Un sâmbure de roman

Aş vrea să scriu un roman, dar de fiecare dată când îl încep toate ideile pe care le am zboară în mintea altuia.

Din romanul meu este scrisă o primă pagină. Acţiunea se desfăşoară repede. Foarte repede. De la cugetările unui singuratic la amintirile sale nu sunt decât vreo două rânduri de preludiu. În rest e el, ploaia şi domnişoara în verde. Aş vrea să mai scriu câte ceva despre el. Despre ei. Dar ei nu se cunosc, nu ştiu dacă o să se cunoască vreodată. El visează la ea. O vede pe stradă, dar nu are curaj. Nu înţelege că viaţa lui nu e completă fără ea. Ea nu îl cunoaşte. S-a plimbat odată cu el, dar nu au vorbit. Ploua şi ei se bucurau de ploaie împreună.

Romanul acesta ar trebui să fie despre un el, de fapt despre doi el. Un el vesel, optimist, liber şi un alter el trist, singur şi închis. El vesel e îndrăgostit dar fricos. El singur e matur. Nu caută dragostea, caut sensul vieţii, scopul existenţei sale şi o metodă de a găsi fericirea, fără prea multe complicaţii. Amândoi îşi planifică viaţa, dar cel vesel stabileşte doar când pleacă. Nu au prieteni, nici familie. Sunt singuri. Se au doar pe ei şi pe domnişoara în verde ca imagine a unei vieţi fericite. Sunt una şi aceeaşi persoană, dar trăiesc pe rând, ca şi cum ar fi două.

Dacă aş putea să scriu un roman, cam acesta ar fi sâmburele pe care s-ar coace.