Când am venit aici nu mi-am imaginat că o să-mi fie dor de ceva. La început nici nu mi-a fost. Nici acum nu am un obiect fix. Mi-e dor de oameni, că pe ei nu-i pot înlocui cu nimic. Ascult tot felul de piese, mă apucă stări pe care nu le-am trăit niciodată. Nu ştiam că există. Am uitat să-mi iau pozele de acasă. Din alea de buletin. Se pare că îmi trebuie la orice. Bani şi poze. Semnături, acte, chitanţe. Birocraţie şi poze. Mai ales poze. Dar nu-i bai, vin acasă. Nu stau mult, dar vin. E atât de bine aici, dar uneori e prea rău. Noroc că am cunoscut ceva oameni care au avut curaj să-mi stea pe aproape. Proastă mişcare. O să vadă ei de ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu